Portret de Profesor - Mirela Sîrbu - Școala Gimnazială Numărul 149, Bucureşti

Mirela Sîrbu

Profesor pt. învaţamântul primar

Scoala Gimnazială nr. 149

Sector 3

Bucureşti

            Alegerea meseriei mele consider că a fost și nu prea o întâmplare. „Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, a fost o întâmplare deloc întâmplătoare, pentru că îmi place să cred că toate lucrurile au o rânduială, un rost.”

            Mi-am dorit nespus să fiu dascăl, să vad cum un copil, micuţ, păşeşte  temător pe treptele şcolii, să văd cum zi după zi capătă încredere, cum învață să lupte pentru a deveni „OM”

            Am început la ţară, într-o localitate din judeţul Călăraşi, Radovanu, dar în urma unor întâmplări nefericite, atunci când nu credeam, a trebuit să o iau de la capăt, într-un oraş, Bucureşti, care nu-mi era necunoscut, dar… colegi noi….o viaţă nouă, greu, foarte greu, dar nu de nerealizat.

            Mărturisesc, însă,  a fost un drum destul de obositor. Sunt dezamăgită de faptul că dascălii, pe lângă activitatea de la clasă, trebuie să adune hârtii, dosare întregi cu tot felul de activități. Consider că această goană permanentă pentru a mai obține o diplomă sau o participare la un concurs, la un simpozion sau conferință, deprofesionalizează. Scopul nostru nu ar trebui să fie acela de a aduna material și dovezi pentru a demonstra că suntem profesori buni. Din punctul meu de vedere, valoarea unui profesor reiese la examenele naționale, când se afișează rezultatele elevilor de la clasă. Toate aceste hârtii permit însă dascălilor accederea într-o școală de renume, fără a conștientiza că presupune muncă să predai la o școală de renume. A veni la școală nu înseamnă a sta trei-patru ore și a pleca acasă și a te elibera complet de munca pe care o desfășori.

            Să fii dascăl presupune să înveți în fiecare zi. Presupune să îți asumi destinele atâtor copii pentru că ești formator de conștiințe, pentru că lucrezi cu partea intelectuală, cu partea spirituală, și ai obligația să-i îndrumi să-și aleagă calea potrivită. Este păcat să primeze latura cantitativă a activităților unui dascăl, nu partea calitativă.

            Cred că elevii sunt mai pragmatici, faţa de cei de acum 15-20 de ani, mai deschiși, pun mai multe întrebări, motiv pentru care unii îi pot considera obraznici. Mie îmi plac copiii care au opinii și care gândesc liber. Tocmai din acest motiv, încerc să-i stimulez și mereu le spun că până la urmă competiția este cu ei înșiși.  Vorbim de performanță, de excelență, de competiție, competitivitate, și atunci ne-am putea întreba: educația încotro merge? Înspre excelență, înspre performanță? Ori, realitatea este alta. Școala este un spațiu de viață în care toată lumea trebuie să trăiască fericită. Pentru că, până la urmă, ăsta este idealul fiecăruia.

            Nu accept de la elevi minciuna. Este lucrul care mă deranjează cel mai mult. Le-am spus acest lucru, le-am spus că este suficient să îi privesc în ochi pentru a vedea dacă îmi spun adevărul. Încerc să îi învăț să trăiască. Încerc să îi învăț că în viața aceasta există trei valori supreme: binele, adevărul și frumosul, și către aceste valori merg celelalte atitudini, comportamente și valori pe care trebuie să le aibă un om adevărat. Vreau să plece din școală pregătiți pentru viață. Încerc să mi-i apropii pe cât posibil, să rup acel zid dintre elev și dascăl. Nu cred că reușesc tot timpul, sunt și elevi care nu se deschid dorințelor mele. Încerc să dezvolt această motivație intrinsecă de a învăța pentru că, în general, motivația lor este exterioară. 

            Pentru mine, fiecare copil este unic, este o personalitate, nu doar o persoană într-o mare de persoane. Copiii alcătuiesc cel mai sincer public pe care-l poate avea un comunicator, un vorbitor. Mai mult, consider că prin intermediul elevilor mei am avut și am posibilitatea să trăiesc în fiecare zi vârsta copilăriei și a adolescenței. Nu am nevoie de memorie afectivă pentru că ei îi amintesc zilnic prin tot ceea ce fac și spun că și eu mai pot să fi copil ca ei.

            Celor care doresc să urmeze o carieră didactică le recomand să se gândească bine înainte și să depună foarte mult suflet. Trebuie să-și imagineze că atunci când predau la clasă pot avea în față propriul lor copil. Dacă gândesc astfel, standardul va fi altul. Nu poți să intri în clasă plictisit, supărat sau nervos, nu poți să te prefaci că faci ora dându-le ceva de lucru fără să-i verifici. Lucrurile trebuie asumate. Și dacă-și proiectează în minte imaginea propriului copil în clasa în care predau, eu cred că lucrurile s-ar mai schimba. Eu am avut șansa să predau fiului meu,  am avut norocul să am un copil inteligent, care să facă diferența între mama de acasă și profesoara de la școală.